Imaginează-ți o stea atât de colosală încât sfidează imaginația umană: Stephenson 2-18, un gigant roșu care pândește în adâncurile galaxiei noastre. Dacă acest hipergigant roșu ar schimba brusc locul cu Soarele nostru, suprafața sa umflată s-ar întinde mult dincolo de orbita lui Saturn — înghițind Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter și totuși ajungând adânc în tărâmul gigantului cu inel. Sistemul solar interior ar dispărea complet în îmbrățișarea sa sufocantă. Lumina însăși se chinuie să traverseze acest monstru: un singur foton ar avea nevoie de peste opt ore pentru a se târa de la o margine a diametrului său la cealaltă. Prin comparație, Soarele nostru — deja o greutate grea — se micșorează la un punct jalnic, o simplă particulă de praf lângă acest titan cosmic. Situat la aproximativ 19.000 de ani-lumină distanță, în constelația Scutum, Stephenson 2-18 se îndreaptă spre finalul său dramatic. Din punct de vedere astronomic, viața sa este aproape epuizată. Curând — pe scări cosmice de timp — probabil va erupe într-o supernovă catastrofală sau poate se va prăbuși direct într-o gaură neagră fără nici măcar o scânteie. Această singură stea împinge limitele fizicii stelare, provocând modelele noastre și servind drept monument umilitor pentru extremele sălbatice ale universului: scale atât de vaste, forțe atât de neiertătoare, încât fac ca întregul nostru sistem solar să pară o șoaptă trecătoare într-un răget nesfârșit.