Nou. La aproximativ 2,3 miliarde de ani-lumină distanță, Abell 1689 este unul dintre cele mai mari roiuri de galaxii observate vreodată Arcurile grațioase din această imagine sunt create prin lentilă gravitațională a galaxiilor mai îndepărtate (Credit: X-ray: NASA/CXC/MIT/E.-H Peng et al.; Optic: NASA/STScI)

Imaginează-ți un gigant cosmic atât de colosal încât eclipsează galaxii întregi: astronomii tocmai au dezvăluit Porphyrion, cea mai gigantică pereche de jeturi de găuri negre detectate vreodată — întinzându-se uimitor 23 de milioane de ani-lumină de la un vârf la altul! Asta echivalează cu alinierea a 140 de galaxii ale Căii Lactee de la un capăt la altul, adică aproximativ de 140 de ori diametrul galaxiei noastre natale. Aceste două jeturi gemene de plasmă magnetizată erup dintr-o gaură neagră supermasivă care pândește într-o galaxie îndepărtată și masivă (aproximativ 10× dimensiunea Căii Lactee) la aproximativ 7,5 miliarde de ani-lumină distanță — pe vremea când universul avea mai puțin de jumătate din vârsta sa actuală. Detectat datorită radiotelescopului LOFAR din Europa (perfect pentru a capta emisii slabe, de joasă frecvență, de la plasma antică), Porphyrion explodează mult dincolo de galaxia gazdă, pătrunzând adânc în pânza cosmică însăși. Vorbim despre structuri la scara vidurilor cosmice, care emit energie echivalentă cu trilioane de Soare pe parcursul a milioane de ani. De ce asta uimește mințile: jeturile găurilor negre nu sunt simple artificii — sunt regulatori puternici ai universului. La această scară fără precedent, ele inundă mediul intergalactic cu căldură și turbulențe, sufocând nașterea stelelor în galaxiile vecine, redistribuind materia pe distanțe vaste și modelând arhitectura la scară largă a cosmosului. Teoriile au limitat odată creșterea jeturilor la aproximativ 5 milioane de ani-lumină din cauza instabilităților; Porphyrion sparge această limită, sugerând că acești monștri au fost chiar mai influenți în universul timpuriu decât ne-am dat seama — și că probabil că mulți alții astfel de giganți pândesc acolo. (Impresiile artistului arată scara epică: galaxie gazdă minusculă în centru, avioane care răcnesc spre exterior ca reflectoarele cosmice care străpung întunericul.)Publicat în Nature (septembrie 2024): Martijn S. S. L. Oei et al., "Jeturi de găuri negre la scara pânzei cosmice." Detectat prin LOFAR, cu urmăriri de la GMRT, DESI și altele. Universul tocmai a devenit mult mai sălbatic.

Bine ați venit în frontiera roșie ruginită a lui Marte! Poartă acea jachetă groasă (și poate câteva straturi în plus)—temperatura medie la suprafață oscilează în jurul unui înfiorător -60°C (-76°F), deși maximele de zi de lângă ecuator pot depăși pentru scurt timp punctul de îngheț în condiții de vară. Nopțile coboară brutal de jos, adesea până la -70°C sau mai frig. Brrr! Aceste panorame uluitoare la 360 de grade surprinse de roverul Curiosity al NASA ne permit să visăm măreț la ceea ce ar putea vedea primele pași umani: câmpii vaste și stâncoase, dealuri stratificate de sedimente antice care urcă pe Muntele Sharp în craterul Gale, margini îndepărtate ale craterelor la orizont și un cer pătat cu praf de caramel. Este pustiu, de pe altă lume și sunt cu adevărat niște exemple uimitoare direct din ochii roverului: Curiozitatea cutreieră din 2012, urcând tot mai sus pe Muntele Sharp, surprinzând aceste priveliști captivante care leagă sute (uneori peste o mie) de cadre individuale. Cele recente din 2025 arată creste dramatice, modele de tip cutwork gravate de apele subterane antice și priveliști largi ale unui peisaj în schimbare, care sugerează trecutul mai umed și mai cald al lui Marte. Imaginează-ți că te îmbraci, ieși dintr-un modul de habitat și vezi asta în persoană — furtuni de praf care se rostogolesc în depărtare, atmosfera subțire abia foșnește costumul și două luni minuscule deasupra. Planeta Roșie te așteaptă. Cine e gata să plece? →