Astronomii au identificat cel mai extins sistem de jet acționat de găuri negre observat până acum, denumit Porphyrion, care se extinde pe o distanță de aproximativ 7 megaparseci (Mpc), echivalentul a aproximativ 23 de milioane de ani-lumină. Această ieșire bipolară colosală depășește recordurile anterioare, inclusiv cele ale Alcyoneus, și corespunde extinderii liniare a aproximativ 140 de galaxii din Calea Lactee plasate de la un capăt la altul. Jeturi provin dintr-o gaură neagră supermasivă aflată într-o galaxie eliptică masivă (aproximativ de 10 ori masa stelară a Căii Lactee) situată la un deplasare spre roșu corespunzător unei distanțe de luminozitate de aproximativ 7,5 miliarde de ani-lumină. Structura s-a format într-o epocă în care universul avea aproximativ 6,3 miliarde de ani (timp de privire înapoi ~7,5 Gyr), într-un mediu în care densitatea medie cosmică era de 7–15 ori mai mare decât astăzi. Porphyrion prezintă o morfologie clasică Fanaroff–Riley tip II, cu lobi bine definiți, jeturi, un nucleu compact, un punct fierbinte interior în jetul sudic și un punct fierbinte sudic exterior, posibil asociat cu refluxul. Observațiile radio la frecvențe joase (în principal de la LOFAR Two-metre Sky Survey la ~150 MHz, suplimentate de urmărire uGMRT și date LOFAR cu rezoluție mai mare) dezvăluie emisia de sincrotron de la electroni relativiști în plasma magnetizată, alimentată de nucleul galactic activ central (AGN). Puterea cinetică a jeturilor este enormă, estimată în intervalul 10^{45}–10^{47} erg s^{-1} (trilioane până la zeci de trilioane de ori luminozitatea bolometrică a Soarelui), suficientă pentru a injecta cantități uriașe de energie și câmpuri magnetice în mediul intergalactic (IGM) și în rețeaua cosmică de scară largă. Aceste ieșiri se extind mult dincolo de mediul circumgalactic al galaxiei gazdă, pătrunzând în filamente și ajungând potențial în regiuni asemănătoare vidului, unde pot încălzi gazul intergalactic, suprima fluxurile de răcire, modula ratele de formare a stelelor în structurile înconjurătoare și contribuie la magnetizarea rețelei cosmice la scară de megaparsec. Descoperirea, bazată pe o analiză sistematică a datelor LOFAR (care a catalogat peste 10.000 de surse radio extinse, inclusiv numeroase sisteme de jet uriașe), demonstrează că astfel de lungimi extreme ale jeturilor nu sunt extrem de rare și că jeturi relativiste pot menține o coerență și o colimație remarcabile pe distanțe cosmologice și prin medii mai dense din universul timpuriu, sfidând așteptările modelelor de instabilitate magnetohidrodinamică. Această descoperire implică un rol mai semnificativ pentru feedback-ul AGN prin jeturi uriașe în reglarea evoluției galaxiilor, ciclului barionului și proprietăților termice/magnetice ale IGM-ului în perioada de vârf a creșterii găurilor negre și formării structurii cosmice. Referință: Oei, M. S. S. L. și alții. Jeturi de găuri negre la scara rețelei cosmice. Nature 633, 320–326

Arp-Madore 2026-424 Imaginea prezintă o coliziune frontală titanica între două galaxii de dimensiuni egale, denumite oficial Arp-Madore 2026-424. Această rară fuziune galactică seamănă cu o față fantomatică, o formă temporară care va dura aproximativ 100-110 milioane de ani. Sistemul galactic este situat la aproximativ 704-715 milioane de ani-lumină de Pământ, în constelația Microscopium. Ochii sunt de fapt nucleele centrale luminoase ale celor două galaxii care se ciocnesc. Conturul feței este un inel masiv de stele tinere albastre, format din gazul și praful împins spre exterior în timpul coliziunii violente. Credit imagine: NASA/ESA Hubble Space Telescope; Procesare: NASA/Cristi Agapi

Descrierea pe care ai împărtășit-o surprinde frumos esența vidurilor cosmice—acele regiuni vaste, aproape goale, care domină structura la scară largă a universului. Ele formează "bulele" din pânza cosmică, cu galaxii, filamente și roiuri care urmăresc marginile ca spuma de săpun, în timp ce interiorul conține mult mai puține galaxii (adesea doar câteva acolo unde mii ar fi așteptate într-un volum similar de spațiu mai dens). Aceste goluri nu sunt cu adevărat "nimic"; Sunt subdense cu factori de 10–30% sau mai mult față de media cosmică, cu diametre tipice care variază de la zeci la sute de milioane de ani-lumină. Faimosul Vid Boötes (adesea numit "Marele Nimic") rămâne unul dintre cele mai remarcabile exemple, întinzându-se pe aproximativ 330 de milioane de ani-lumină și conținând doar aproximativ 60 de galaxii într-un volum care ar trebui să cuprindă în jur de 2.000. Există și structuri mai mari, precum potențialele superviduri (de exemplu, propusul Vid KBC în jurul Grupului nostru Local, estimat la până la ~2 miliarde de ani-lumină lățime, cu o densitate de materie cu ~20% mai mică). deși proprietățile și implicațiile lor exacte rămân în dezbatere activă. Vidurile servesc drept sonde puternice pentru cosmologie deoarece:Gravitația este mai slabă în interiorul lor, astfel încât spațiul se extinde mai rapid acolo decât în regiunile mai dense—această expansiune diferențială subtilă (uneori numită "efectul Alcock-Paczyński al vidului" sau distorsiuni conexe ale spațiului de deplasare spre roșu) ajută la testarea modelelor de energie întunecată și ale ratei de creștere a universului. Ele oferă medii curate pentru a studia teoriile gravitației modificate sau abaterile de la relativitatea generală, deoarece fluxurile galaxiilor de-a lungul pereților vidului urmăresc influența materiei întunecate cu mai puțină interferență din partea structurilor complexe dense. Analize recente (inclusiv din sondaje precum Sloan Digital Sky Survey) au folosit goluri pentru a măsura parametri precum rata de creștere a structurii, oferind verificări independente asupra modelului standard ΛCDM. Cercetările actuale evidențiază importanța lor tot mai mare: Misiuni viitoare precum Telescopul Spațial Nancy Grace Roman al NASA (lansarea așteptată la sfârșitul anilor 2020) sunt pregătite să detecteze și să caracterizeze zeci de mii de viduri cu o precizie fără precedent, inclusiv unele mai mici, de până la ~20 de milioane de ani-lumină lățime. Acest lucru va permite constrângeri statistice mai bune asupra istoriei expansiunii și comportamentului energiei întunecate. Unele studii din 2025 explorează dacă vidurile locale (cum ar fi o posibilă subdensitate uriașă în jurul nostru) ar putea contribui la puzzle-uri precum tensiunea Hubble (discrepanța în ratele de expansiune măsurate) sau chiar ar putea imita aspecte ale efectelor energiei întunecate fără a necesita evoluația. Modele alternative (de exemplu, cosmologia "peisajului temporal") propun că dominanța vidurilor creează o iluzie de expansiune accelerată datorită dilatării timpului "mai denivelate" între structuri — deși acest lucru rămâne controversat și nu este viziunea principală. Pe scurt, aceste regiuni "cele mai goale" sunt departe de a fi irelevante; Ele sunt cheia pentru a descoperi modul în care materia întunecată, energia întunecată, gravitația și evoluția cosmică se interacționează la cele mai mari scări. Surse precum Sloan Digital Sky Survey (SDSS), datele ESA/Planck și publicațiile din Nature Astronomy și The Astrophysical Journal continuă să rafineze harta noastră a acestei rețele pline de goluri. Dacă vrei imagini cu pânza cosmică, harta Vidului Boötes sau simulări ale evoluției vidului, anunță-mă!