Câmp lat al galaxiei spirale NGC 1512 Daniel Stern Ianuarie 2026 Rio Hurtado, Chile 33 de ore de expunere

Imaginează-ți o lume infernală la 855 de ani-lumină de Pământ, unde cerul plouă metale topite — și posibil rubine lichide și safire. Faceți cunoștință cu WASP-121 b, un Jupiter ultra-fierbinte blocat de mare într-o orbită de strângere mortală în jurul stelei sale. O parte explodează etern la peste 3.000 K (~2.700°C / ~4.900°F) — suficient de fier pentru a vaporiza fierul — în timp ce partea permanentă de noapte "se răcește" la aproximativ 1.500 K, încă asemănătoare unui cuptor după standardele noastre. Această divizare nebună de temperatură dezlănțuie vânturi supersonice care urlă spre vest, transportând vapori de apă și atomi de metale grele din partea de zi incinerată în emisfera nocturnă relativ mai rece. Ce urmează este pură nebunie cosmică: Aici nu există nori pufoși de apă. În schimb, atmosfera se condensează în nori metalici încărcați cu fier vaporizat, vanadiu, crom, calciu, sodiu, magneziu și nichel. Acestea formează ceață sclipitoare, de aerosoli, cum nu se mai poartă în Sistemul nostru Solar. Dar devine tot mai sălbatic. Modelele și observațiile Hubble sugerează că aluminiul se combină cu oxigenul pentru a forma corindon (oxid de aluminiu)—exact mineralul din spatele rubinelor și safirelor de pe Pământ. Amestecă urme de crom, vanadiu, fier sau titan (toate detectate sau așteptate aici) și obții picături de pietre prețioase care pot ploua pe partea de noapte. Pietre lichide căzând din nori acoperiți de metal. Această lume bizară este practic un cuptor care țipă cu ploaie exotică de picături de fier și particule microscopice de rubin/safir — un laborator natural de fizică extremă. Observațiile recente ale Telescopului Spațial James Webb (până la sfârșitul anului 2025) au surprins chiar și WASP-121 b pierzându-și dramatic atmosfera, lăsând în urmă fluxuri masive de heliu ca două cozi gemene de cometă care se întind pe mare parte din orbita sa—dovedind cât de violent este acești Jupiter ultra-fierbinți să sângereze în spațiu sub asaltul stelei lor. Datele JWST viitoare vor căuta monoxid de carbon și alte molecule pentru a decodifica modul în care aceste planete monstruoase se formează, migrează spre interior și, cumva, se agață de viață (sau cel puțin de învelișurile lor) în astfel de condiții apocaliptice. Puține locuri din univers strigă mai tare "vreme extraterestră" decât acest infern care plouă cu pietre prețioase și furtună de metal. Articol cheie: Thomas Mikal-Evans et al., "Variații diurne în stratosfera exoplanetei gigant ultrafierbinți WASP-121b", Nature Astronomy

Telescopul Spațial James Webb (JWST) a oferit dovezi directe revoluționare ale evadării atmosferice de pe exoplanete ultra-fierbinți, surprinzând planete care literalmente își eliberează atmosferele în spațiu sub o observație stelară necruțătoare în 2025 a lui Jupiter ultra-fierbinte WASP-121b (poreclit și Tylos), instrumentul NIRISS al JWST care urmărea absorbția heliului continuu pe o orbită completă. Rezultatele au scos la iveală nu una, ci două cozi colosale de heliu—una care se târa în urma planetei ca o coadă clasică de cometă, împinsă spre exterior de presiunea radiației stelare și de vânt, și o coadă neașteptată care se curbează înainte spre stea, probabil atrasă de forțe gravitaționale. Aceste cozi se întind pe mai mult de jumătate din orbita planeta, marcând cea mai lungă detectare continuă de evadare atmosferică înregistrată vreodată. Radiația intensă UV și X de la steaua gazdă încălzește atmosfera superioară cu mii de grade, permițând gazelor ușoare precum hidrogenul și heliul să depășească gravitația și să se îndepărteze cu viteză mare. Scurgeri dramatice similare au fost observate la alți giganți gazoși apropiați și sub-Neptunuri, inclusiv halouri extinse de hidrogen/heliu și structuri asemănătoare cometelor în lumi fierbinți de dimensiunea lui Jupiter și Neptun. Aceste detectări JWST se bazează pe indicii anterioare de la Hubble, oferind în același timp detalii și durată fără precedent. De ce este revoluționar: Evadarea atmosferică nu este doar o curiozitate—este un sculptor cheie al sistemelor planetare. De-a lungul a miliarde de ani, acest proces poate elimina învelișurile groase de hidrogen-heliu de pe lumi tinere sau iradiate, micșorând planetele bogate în gaze în "mini-Neptunuri", super-Pământuri stâncoase sau chiar nuclee goale. Ajută la rezolvarea unor puzzle-uri vechi, precum raritatea planetelor de dimensiuni intermediare ("valea razei") și motivul pentru care populațiile observate se abat de la teoriile de formare. Prin cuantificarea ratei de pierdere de masă în timp real, JWST leagă activitatea stelară, gravitația planetară, compoziția și distanța orbitală de rezultate pe termen lung — inclusiv indicii despre locuibilitate în alte sisteme. Aceste descoperiri, raportate în reviste precum Nature Communications și acoperite de NASA și echipe de astronomie de top (de exemplu, Université de Montréal, University of Geneva), demonstrează puterea JWST de a transforma înțelegerea noastră despre modul în care planetele evoluează în galaxie. De la giganți gazoși cu coadă de cometă până la rămășițe depurate, urmărim desfășurarea istoriei planetare în lumina infraroșie.