În adâncul nopții polare, când Polul Nord ar trebui să fie blocat în întuneric nesfârșit și frig extrem sub zero, temperaturile au crescut cu peste 36°F (20°C) peste medie — împingând regiunile arctice înalte peste zero în mijlocul iernii. Acest eveniment impresionant a avut loc la începutul lunii februarie 2025. Modelele au urmărit vârful la nord de Svalbard, cu o geamandură lângă 87°N care a înregistrat 32,9°F (0,5°C) — când zona ar fi trebuit să fie în jur de -30°F (-34°C) sau mai rece. Un sistem adânc de presiune joasă deasupra Islandei a pompat aer cald și umed din Atlanticul de Nord neobișnuit de fierbinte spre nord. Astfel de valuri extreme de căldură în timpul iernii, odinioară rare, sunt acum îngrijorător de frecvente. Arctica se încălzește de aproape patru ori mai repede decât media globală de la sfârșitul anilor 1970. Când temperaturile de iarnă depășesc 32°F (0°C), consecințele apar rapid: gheața marină se subțiază sau se topește. Zăpada se destabilizează, devenind adesea ploaie. Animalele adaptate la frig, precum urșii polari și vulpile arctice, suferă de un stres sever. Gheața reflectorizantă dispare, fiind înlocuită de un ocean întunecat care absoarbe mai multă căldură — alimentând un puternic circuit de feedback albedo cu impacturi la nivelul planetei. Un studiu cheie din 2023 realizat de Dr. Dirk Notz (Nature Communications) proiectează că—chiar și cu reduceri bruște ale emisiilor—Arctica ar putea deveni practic fără gheață în septembrie, până în anii 2030 sau la mijlocul secolului, pe trasee cu emisii mai mari. Acesta ar fi primul peisaj planetar major pierdut din cauza schimbărilor climatice cauzate de om. Urmărim iarna arctică rescrisă în timp real. (Surse: februarie 2025; Notz et al., Nature Communications 2023; Perspective despre NOAA și Copernicus)

Universul cunoscut

Imaginează-ți lumina unei galaxii îndepărtate care călătorește miliarde de ani prin cosmos, doar pentru a întâlni o galaxie masivă din prim-plan care deformează însuși spațiul-timp. Această îndoire extremă — lentilă gravitațională puternică — poate răsuci acea lumină de fundal într-un cerc uimitor, aproape perfect, numit inel Einstein. Cu imagini și spectroscopie de înaltă rezoluție de ultimă generație (în special de la telescoape precum Telescopul Spațial James Webb), astronomii disecă cele mai mici distorsiuni din aceste inele cosmice. Separă cu grijă stelele vizibile strălucitoare de schela invizibilă care domină cu adevărat: materia întunecată. Rezultatul? O hartă gravitațională extrem de precisă care dezvăluie adevărata formă a halo-ului de materie întunecată, cât de concentrat central este și—cel mai intrigant—aglomerarea sa la scară mică sau "substructura". De ce contează atât de mult? Materia întunecată refuză să emită, să absoarbă sau să reflecte lumina — este complet invizibilă pentru telescoapele noastre obișnuite. Singura modalitate de a-l detecta și cartografia este prin amprentele gravitaționale. Inelele Einstein oferă una dintre cele mai pure și mai bazate pe geometrie măsurători posibile, fără presupunerile dezordonate care afectează alte metode (cum ar fi urmărirea orbitelor stelare sau a mișcărilor gazelor). Descoperirile recente arată că aceste halouri de materie întunecată nu sunt netede și uniforme, așa cum se imagina simplist odinioară. În schimb, ele sunt ciulite cu mici aglomerări și subhalouri — exact așa cum au prezis principalele simulări cosmologice bazate pe materie întunecată rece. Comparând aceste observații de lentilă cu acele simulări, oamenii de știință testează riguros natura fundamentală a materiei întunecate și fizica complexă care a modelat structura la scară largă a universului nostru de-a lungul timpului cosmic. Surse: NASA, observații ale Telescopului Spațial James Webb, publicații în Nature Astronomy și The Astrophysical Journal.