Este greu să ignori ce se întâmplă recent cu argintul. Ceea ce mă fascinează este cât de puțini interpretează această mișcare printr-o lentilă hiperinflaționistă. În schimb, narațiunea predominantă este că prețurile sunt suprasolicitate și merită o revenire la medie — o opinie cu care nu sunt deloc de acord. Graficul de mai jos servește drept o reamintire importantă a volatilității extreme pe care aurul a experimentat-o în perioada Weimar, între 1914 și 1925. Din punct de vedere al comportamentului preț-preț, asemănarea este greu de ignorat, în ciuda diferențelor evidente din mediul politic și economic actual. Să fiu clar: Argintul nu atinge noi maxime pentru că minerii investesc capital în mod nechibzuit sau pentru că oferta crește vertiginos. De fapt, vedem opusul. Nu au existat descoperiri majore, niciun răspuns semnificativ la ofertă, în timp ce cererea continuă să crească structural, în timp ce o criză monetară se construiește în liniște. Acesta este tipul de comportament al prețurilor observat de obicei pe piețele emergente atunci când încrederea în monedă se erodează.