"În ultimii ani, m-am simțit ca o persoană tânără în vârstă", scrie Emily Gould, care a împlinit 44 de ani în octombrie. "Sentimentul pare destul de comun în generația mea. A fost mult mai dificil pentru milenialii mai în vârstă și pentru cei de pe marginea X-ului să atingă statutul profesional pe care părinții noștri îl aveau la vârsta noastră. Mulți trăiesc fără o plasă de siguranță financiară, ceea ce ne menține tineri în stilul "mobila de pe stradă". Este posibil, deși costisitor, să părem mult mai tineri decât părinții noștri la vârsta noastră, prin Botox, fillere și acele măști LED cu lumină roșie care te fac să arăți ca un robot înfricoșător." Și, spune ea, "Lumea nu ne mai tratează cu adevărat ca pe niște bătrâni." Dar Gould știa că încă se îndrepta spre o bornă de îmbătrânire: stânca. În august anul trecut, Universitatea Stanford a publicat un studiu larg discutat despre "îmbătrânire neliniară", care pare să confirme ceva ce, după cum scrie Gould, "cam știam deja." "Există anumiți ani în viață când îmbătrânirea ne lovește puternic și ne împinge înainte cu o viteză hiperactivă." Patruzeci și patru de ani a fost primul dintre acei ani. Șaizeci a fost următoarea. Dr. Michael Snyder, autorul principal al studiului, i-a spus lui Gould că crede că aceste stânci îmbătrânite ar putea fi schimbabile—că oamenii ar putea să le amâne sau să le îmbunătățească rezultatele, deși datele nu susțin încă acest lucru. Perspectiva lui se potrivește perfect cu ortodoxia timpului nostru: că sănătatea noastră este adaptabilă, că totul este posibil dacă privim, dacă cercetăm, dacă încercăm. Îmbătrânirea este larg înțeleasă în cultura noastră ca o problemă de rezolvat, nu ca un proces natural și inevitabil al corpului. Dar putem cu adevărat să fugim de ceea ce urmează? Gould relatează despre noile stânci îmbătrânite — și dacă putem sau ar trebui să luptăm pentru a le amâna: