Telescopul Spațial James Webb (JWST) a oferit dovezi directe revoluționare ale evadării atmosferice de pe exoplanete ultra-fierbinți, surprinzând planete care literalmente își eliberează atmosferele în spațiu sub o observație stelară necruțătoare în 2025 a lui Jupiter ultra-fierbinte WASP-121b (poreclit și Tylos), instrumentul NIRISS al JWST care urmărea absorbția heliului continuu pe o orbită completă. Rezultatele au scos la iveală nu una, ci două cozi colosale de heliu—una care se târa în urma planetei ca o coadă clasică de cometă, împinsă spre exterior de presiunea radiației stelare și de vânt, și o coadă neașteptată care se curbează înainte spre stea, probabil atrasă de forțe gravitaționale. Aceste cozi se întind pe mai mult de jumătate din orbita planeta, marcând cea mai lungă detectare continuă de evadare atmosferică înregistrată vreodată. Radiația intensă UV și X de la steaua gazdă încălzește atmosfera superioară cu mii de grade, permițând gazelor ușoare precum hidrogenul și heliul să depășească gravitația și să se îndepărteze cu viteză mare. Scurgeri dramatice similare au fost observate la alți giganți gazoși apropiați și sub-Neptunuri, inclusiv halouri extinse de hidrogen/heliu și structuri asemănătoare cometelor în lumi fierbinți de dimensiunea lui Jupiter și Neptun. Aceste detectări JWST se bazează pe indicii anterioare de la Hubble, oferind în același timp detalii și durată fără precedent. De ce este revoluționar: Evadarea atmosferică nu este doar o curiozitate—este un sculptor cheie al sistemelor planetare. De-a lungul a miliarde de ani, acest proces poate elimina învelișurile groase de hidrogen-heliu de pe lumi tinere sau iradiate, micșorând planetele bogate în gaze în "mini-Neptunuri", super-Pământuri stâncoase sau chiar nuclee goale. Ajută la rezolvarea unor puzzle-uri vechi, precum raritatea planetelor de dimensiuni intermediare ("valea razei") și motivul pentru care populațiile observate se abat de la teoriile de formare. Prin cuantificarea ratei de pierdere de masă în timp real, JWST leagă activitatea stelară, gravitația planetară, compoziția și distanța orbitală de rezultate pe termen lung — inclusiv indicii despre locuibilitate în alte sisteme. Aceste descoperiri, raportate în reviste precum Nature Communications și acoperite de NASA și echipe de astronomie de top (de exemplu, Université de Montréal, University of Geneva), demonstrează puterea JWST de a transforma înțelegerea noastră despre modul în care planetele evoluează în galaxie. De la giganți gazoși cu coadă de cometă până la rămășițe depurate, urmărim desfășurarea istoriei planetare în lumina infraroșie.