Neptun — mult timp imaginat ca o bijuterie de safir liniștită și uniformă în sistemul solar exterior — s-a dovedit a fi orice, numai simplu nu, când Voyager 2 a trecut în viteză în august 1989. Ceea ce credeam că este un ocean neted, adânc azuriu, al atmosferei era de fapt o capodoperă multistratată a chimiei cosmice. În vârf se află un văl vast, semi-transparent, de ceață de mare altitudine: particule minuscule de aerosoli născute din descompunerea neîncetată a metanului de către lumina ultravioletă aspră a soarelui (fotoliză). Acest giulgiu eteric acoperă întreaga planetă ca un filtru subțire, împrăștiind lumina ce vine și conferindu-i lui Neptun strălucirea sa luminoasă caracteristică—în timp ce înmuie și estompează ușor trăsăturile mai ascuțite ale norilor bogați în metan care pândesc dedesubt. Spre deosebire de atmosfera mai lentă și înfundată de ceață a aproape geamănului său Uranus (care pare mai palid și mai calm), stratul de ceață al lui Neptun este izbitor de uniform de la un pol la altul. Fără dungi dramatice de latitudine sau acumulare fragmentată aici. Această distribuție uniformă sugerează curenți puternici de circulație globală — sau poate motoare termice interne puternice — care vor agita și răspândi aceste particule de aerosol pe distanțe vaste cu o eficiență necruțătoare. Răsplata? Această revelație a spulberat presupunerile anterioare și l-a scos pe Neptun în evidență ca adevăratul copil sălbatic al sistemului solar: casa celor mai rapide vânturi măsurate vreodată (rafale care urlau cu până la 1.500 mph), furtuni agitate precum Marele Punct Întunecat dispărut și o atmosferă mult mai dinamică și turbulentă decât fratele său înghețat. Ceața nu doar decorează—ci modelează activ modul în care vedem și înțelegem mașina feroce a vremii a planetei. Capturată în imagini iconice în culori false din Voyager 2 (folosind filtre albastre, verzi și absorbante de metan), ceața apare ca o margine roșiatică strălucitoare în jurul ramurii — unde lumina soarelui se împrăștie mult peste majoritatea absorbțiilor de metan — în timp ce centrul discului pare mai întunecat și mai albastru pe măsură ce lumina pătrunde mai adânc în gazul care devorează lungimi de undă roșii. Un adevărat schimbător de joc pentru știința planetară: dovada că chiar și cei mai îndepărtați giganți de gheață ascund secrete explozive sub fațada lor albastră liniștită. Sursa: Arhiva Misiunii Voyager a NASA Jet Propulsion Laboratory (JPL) și Centrul Național de Date pentru Știința Spațială. (Vederile legendare în culori false ale lui Neptun ale lui Voyager 2, evidențiind în detaliu stratul de ceață la nivel planetar, împrăștierea luminoasă a membrurilor și caracteristicile norilor subiacente.)