Ultimul lucru pe care îl pierde un imperiu este aroganța sa. Chiar și atunci când se umilește singură, o face cu megalomania unui bețiv. Există o etapă specifică, tragicomică, în prăbușirea oricărei mari puteri, unde aceasta încetează să mai fie o amenințare și începe să fie o piesă de performance. Aroganța este singurul lucru care nu necesită un buget, un lanț de aprovizionare funcțional sau o cetățenie loială; este resursa infinită a unei elite în declin. Când un imperiu începe să putrezească, nu iese liniștit de pe scenă, ci se împiedică de luminile și distruge peisajul, cerând o ovație în picioare pentru "reinterpretarea îndrăzneață a gravitației". Aceasta este o stare mentală în care ești absolut sigur că câștigi lupta, chiar dacă ești ținut într-o prindere de cap de o realitate pe care refuzi să o recunoști. Istoric, acest lucru se manifestă prin refuzul de a te adapta la climatul propriului eșec, asemănător cu ofițerii coloniali care insistau să poarte uniforme de lână și peruci pudrate în umiditate tropicală sufocantă. Chiar și pe măsură ce populația locală a început să plece, guvernatorii au rămas preocupați dacă ginul era răcit la standardul imperial precis. În contextul modern, vedem acest lucru în obsesia tehnocratică pentru micro-reglementări care guvernează cele mai mici detalii ale vieții, în timp ce macrostructura se prăbușește. Când o civilizație își pierde capacitatea de a construi infrastructură masivă, de a rezolva crize energetice sau de a câștiga conflicte decisive, se orientează către singurul lucru pe care îl mai poate produce în cantități mari: regulile. Este aroganța tabelului, unde o clasă conducătoare poate să nu poată încălzi locuințele cetățenilor, dar va asigura absolut că fiecare aparat electrocasnic are un manual de siguranță de douăzeci de pagini tradus în zeci de limbi. Cea mai periculoasă parte a acestui declin este lovitura finală, sălbatică, aruncată pentru a demonstra că entitatea "încă o are", adesea numită lovitura bețivului. Acestea sunt încercări disperate de a părea un jucător global care de obicei se termină cu realizarea că contul bancar este gol și vecinii au sunat deja autoritățile. Este echivalentul geopolitic al unui bărbat care încearcă să facă un salt înapoi la o petrecere pentru a-și impresiona fostul partener, doar pentru a ajunge cu un ghips ortopedic; Adevărata umilință nu este doar căderea, ci faptul că a crezut cu adevărat că va reuși aterizarea. Această aroganță servește ca un mecanism de supraviețuire, deoarece recunoașterea adevărului ar face ca întreaga iluzie socială să dispară instantaneu. În schimb, imperiul în declin își dublează eforturile construind un nou sediu strălucitor în timp ce cel vechi este recuperat sau lansând o campanie de rebranding pentru o monedă care este folosită tot mai mult ca tapet. Ține lecții lumii despre "valorile superioare" ale sale, în timp ce propriile sale capitale încep să semene cu decoruri dintr-un film post-apocaliptic. Ironia supremă, însă, constă în insistența continuă de a ține prelegeri restului lumii de pe un amvon dărăpănat. Chiar dacă aceste puteri în declin dărâmă activ temeliile propriei lor moșteniri — tratându-și istoria nu ca pe o fundație, ci ca pe o scenă a crimei ce trebuie arsă — ele păstrează o mândrie bizară și neclintită pentru statutul lor de vârf moral al lumii. Vor denunța cu voce tare chiar strămoșii și instituțiile care le-au construit civilizația, dar, în același timp, vor cere aderarea universală la cel mai recent și trecător cadru cultural al lor.