Acest eseu examinează statutul virușilor în raport cu criteriile de viață, încorporând atât dovezi științifice, cât și reflecții filozofice. În ciuda interacțiunilor lor semnificative cu sistemele biologice și a controverselor cu privire la această poziție, conform definiției mele, virușii nu îndeplinesc criteriile biologice fundamentale pentru viață. Ele depind în întregime de mașinăria celulară gazdă pentru replicare și le lipsește atât metabolismul autonom, cât și structura celulară. Această analiză se aliniază cu consensul științific mai larg și considerațiile filozofice că virușii nu ar trebui clasificați ca organisme vii și implicațiile acestei ipoteze. "Cum evită organismul viu descompunerea? Răspunsul evident este: mâncând, bând, respirând și (în cazul plantelor) asimilând. Termenul tehnic este metabolism. Cuvântul grecesc () înseamnă schimbare sau schimb. Schimb de ce?" – Erwin Schrödinger, Ce este viața?, omul care a prezis ADN-ul cu zeci de ani înainte de a fi descoperit și un non-biolog obiectiv. Introducere Natura vieții a fost mult timp un subiect de cercetare filosofică și științifică. Virușii, care utilizează mașinăria celulară gazdă pentru replicare fără metabolism autonom sau structură celulară, contestă definițiile tradiționale ale vieții biologice, dar nu le satisfac. Perspectivele istorice au fluctuat, plasând adesea virușii într-o zonă gri între viață și non-viață. Cu toate acestea, consensul, bazat pe înțelegerea actuală, plasează ferm virușii în afara tărâmului organismelor vii (Moreira și Lopez-Garcia, 2009; Lederberg, 2002). Virușii nu au metabolism intrinsec. Desigur, ele intră în celule, iar celulele se metabolizează, și s-ar putea spune că virușii sunt atunci vii, ca o sămânță în sol fertil. Cu toate acestea, o sămânță menține o stare metabolică scăzută, dar existentă, în timp ce o bucată de pâine – sau un virus – nu. Diferența materială, desigur, este că virușii conțin informații genetice, care se pot replica în interiorul unei celule, făcându-ne să ne imaginăm inițial ca fiind analoge bacteriilor. Dar seamănă mai mult cu o nanoparticulă lipidică de vaccin ARNm decât cu o bacterie, deoarece bacteria are un metabolism activ și auto-reglat, iar virusul nu. Întrebarea dacă virușii sunt vii a fost un subiect de dezbatere, atât științific, cât și filozofic. Norman Pirie a remarcat odată că definirea vieții devine necesară pe măsură ce descoperim entități care nu sunt în mod clar vii sau moarte (Villarreal, 2004). Virușii, care există la granița dintre chimie și viață, se replică în celulele gazdă, provocând înțelegerea noastră a ceea ce înseamnă să fii "în viață". Aceste comportamente, totuși, nu conferă autonomia care este un semn distinctiv al vieții. Ceea ce nu poate fi niciodată viu în afara unui organism viu și încetează activitatea la ieșirea din el, nu poate metaboliza, așa cum a subliniat Schrödinger. Aș putea vedea viața ca atomi cu electroni care îi înconjoară, ceea ce numim materie. Dar atunci nu aș ști ce este fizica și ce este biologia. Aș putea fi prins în probleme fără sfârșit, lărgind orizonturile pentru a include viața non-terestră sau fenomene necunoscute. Aș putea crea posibilități nelimitate – univers, totalitate, conștiință – predându-mă la întrebări la care nu pot răspunde. Nu este lașitate să renunți la asta; mai degrabă, este practic să ne concentrăm pe ceea ce poate fi studiat și coroborat cu dovezi. Aș putea deveni filozof, să mă gândesc la viață și non-viață ca la entropie sau să studiez fenomenele cuantice. Sau aș putea face treaba biologului. Studiul vieții, ambițios, dar limitat, necesită definiții funcționale. Biologii au creat criterii, taxonomii și teorii evoluționiste, rafinându-le de-a lungul secolelor. Aceste cadre rezistă bine pentru viața celulară, cartografiind genele și relațiile evolutive într-un arbore al vieții. Adăugați viruși la acest copac și se prăbușește, deoarece virușilor le lipsesc caracteristicile autonome care se încadrează în aceste definiții. Ele nu se plasează logic, semantic sau computațional în acel sistem. Această discuție îmbină cercetările filosofice profunde cu cercetarea empirică. Distincția dintre entitățile care pot replica, metaboliza și menține homeostazia în mod autonom și cele care nu pot – cum ar fi virușii – susține o natură binară a vieții. Această perspectivă este susținută de necesitatea structurii celulare pentru o viață stabilă și autonomă (Sinha et al., 2017; Braga et al., 2018). Din punct de vedere filozofic, virușii provoacă înțelegerea noastră a definițiilor vieții. Unii descriu replicarea lor în celule ca un "fel de viață împrumutată" (Villarreal, 2004). Cu toate acestea, deoarece se bazează în întregime pe mașinăria metabolică a gazdei, ele sunt mai asemănătoare cu agenții biologici decât cu organismele vii independente. După cum a subliniat laureatul Premiului Nobel Joshua Lederberg, virușii se împletesc profund cu genetica și metabolismul gazdei, influențând evoluția fără ca ei înșiși să fie în viață (Lederberg, 1993; van Regenmortel, 2016). În ciuda rolului lor esențial în evoluție – în special în transferul orizontal de gene – virușii nu îndeplinesc criteriile de viață din cauza lipsei lor de independență metabolică și structură celulară. Influența lor asupra diversității genetice și a căilor evolutive este incontestabilă, dar rămân în afara categoriei organismelor vii (Mindell, 2013; Puigbò et al., 2013). Metafora Arborelui Vieții (ToL) este centrală pentru biologia evoluționistă. Virușii complică ToL din cauza interacțiunilor lor genetice cu organismele vii. Cu toate acestea, incapacitatea lor de a îndeplini criteriile fundamentale de viață împiedică includerea lor ca entități vii, ilustrând nevoia de modele care să le recunoască rolul fără a le clasifica ca vii (Moreira și Lopez-Garcia, 2009; van Regenmortel, 2016). Recunoscând acest lucru, ne întoarcem la perspectiva biologului: virușii, deși esențiali pentru înțelegerea dinamicii genetice și evolutive, nu au metabolism independent, o structură celulară și o reproducere non-parazitară. Modelele evolutive viitoare ar trebui să includă virușii ca factori biologici influenți, dar nu ca organisme vii, cu excepția cazului în care datele empirice necesită o redefinire fundamentală. În concluzie, conform criteriilor biologice actuale și considerațiilor filozofice, virușii nu se califică drept organisme vii. Această poziție se aliniază cu consensul științific și definițiile practice, menținând coerența în studiul vieții. Nu este vorba despre a avea dreptate sau greșit, ci despre a lucra într-un cadru conceptual funcțional care permite biologilor să investigheze, să clasifice și să înțeleagă viața într-un mod semnificativ.

Alege cu înțelepciune