China a zburat acum aproximativ șaisprezece aeronave majore în Iran într-o fereastră de patruzeci și opt de ore. Acest lucru trebuie interpretat ca un semnal strategic, nu ca o coincidență, iar oricine are experiență în planificare militară recunoaște acest lucru ca fiind doctrina clasică de proiecție a puterii și asigurare. Așa demonstrează statele angajamentul pe o linie comună de efort fără să tragă un foc de armă: logistică vizibilă, prezență și sprijin implicit care complică ciclul decizional al adversarului. Acesta este și motivul pentru care Grupul de Atac al Portavionului USS Abraham Lincoln este pe drum spre Orientul Mijlociu chiar acum. Din punct de vedere doctrinar, acest tip de mișcare ridică în mod deliberat scara escaladării, forțând planificatorii americani să țină cont nu doar de răspunsurile iraniene, ci și de efectele de ordinul doi și trei care implică un competitor aproape egal. Această realitate explică probabil de ce președintele Trump a evitat să lovească ținte iraniene, deoarece orice acțiune cinetică riscă acum să colapseze problema setată dintr-o contingență regională într-o confruntare multi-teatru. Pe scurt, Iranul încetează să mai fie o țintă de sine stătătoare și devine parte a unui sistem mai larg legat de interesele chineze, iar niciun comandant serios nu ignoră postura forței, semnalizarea alianței și dinamica de descurajare atunci când evaluează un OPLAN. China înțelege evident acest lucru, motiv pentru care aceste mișcări contează: ele restricționează libertatea americană de acțiune prin design, fără a fi nevoie să se angajeze direct. Astfel, problema Iranului devine și mai complexă.