Se pare că președintele Trump crede că Groenlanda ar face Statele Unite mai puternice. Totuși, este mai probabil să se întâmple opusul. Capacitățile reale în Arctica nu sunt determinate doar de "steagul peste teritoriu". Arctica este un teatru în care controlul constă din trei niveluri: prezența fizică, capacitatea de a susține și susține această prezență în timp și capacitatea de a restricționa accesul concurenților. Deținerea Groenlandei ar putea întări în principal SUA la intrarea în Arctica din Atlantic – servind ca bază pentru operațiuni, monitorizare și crearea unui hub logistic. În același timp, nu acordă automat controlul asupra principalelor rute arctice: Ruta Maritimă Nordică (NSR) rămâne un coridor controlat de Rusia de-a lungul coastei Rusiei, în timp ce Pasajul de Nord-Vest (NWP) este un arhipelag canadian cu ambiguități legale care nu vor dispărea doar din cauza schimbării statutului Groenlandei. Să luăm în considerare trei scenarii posibile pentru inițiativa președintelui Trump în Groenlanda: În cel mai pozitiv scenariu, în care SUA obțin controlul suveran asupra Groenlandei menținând în același timp cooperarea transatlantică, câștigul pentru Washington este complet – atât operațional-logistic, cât și de reglementare. SUA ar putea extinde infrastructura duală și canalele de comunicații mai rapid și fără aprobare politică, transformând practic insula într-un nod logistic propriu în Atlanticul de Nord. În plus, instrumentul de "negare" este întărit: suveranitatea permite un control mai strict asupra accesului terților la porturi, date și infrastructuri critice, precum și blocarea mai rapidă a investițiilor nedorite. Din punct de vedere al resurselor, acest lucru ar facilita și accesul la pământuri rare și la un pachet mai larg de materiale critice. Totuși, un scenariu mai probabil este ca o anexare a Groenlandei să fie însoțită de o ruptură a cooperării transatlantice în domeniul securității. În acest caz, SUA ar putea întări controlul asupra unui singur nod, dar ar putea slăbi controlul regional general. Beneficiul tactic este clar: o poziție autonomă cu control suveran maxim asupra licențelor, investitorilor și regimurilor de acces la resurse, creând o barieră mai puternică împotriva prezenței chineze pe insulă. Totuși, pierderile strategice apar în principal în logistică: Arctica necesită nu doar puncte pe hartă, ci și o rețea de porturi, facilități de reparații, coridoare aeriene, sisteme SAR comune și schimb continuu de date. O ruptură cu Europa ar însemna pierderea acestei "adâncimi logistice", rezultând o prezență americană mai costisitoare, mai lentă și mai puțin previzibilă la latitudini înalte, care ar trebui menținută independent, cu stocuri sporite, nave de aprovizionare și infrastructură contractuală, în timp ce în același timp ar crește costurile de asigurare și operaționale. Din punct de vedere al resurselor, o astfel de ruptură ar putea devaloriza o parte din câștigurile obținute de controlul materialelor rare. Suveranitatea asupra depozitelor nu înseamnă aprovizionare stabilă: materialele critice necesită cicluri lungi de investiții, tehnologii de procesare, standarde și piețe. Fără un parteneriat cu UE, riscurile financiare și de reglementare cresc, "legitimitatea" extracției scade, iar proiectele devin mai toxice pentru investitori din cauza conflictelor politice și a potențialelor contramăsuri europene. În cele din urmă, situația ar putea deveni "există resurse, lanțul de aprovizionare nu": SUA controlează accesul și licențele, dar se confruntă cu întârzieri în extracția și procesarea efectivă, ceea ce înseamnă că activele geologice nu sunt convertite în surse strategice pentru tehnologie avansată și apărare. Sistematic, acest scenariu schimbă și balanța de securitate în favoarea Rusiei. Chiar dacă SUA limitează strict prezența chineză în Groenlanda, un Occident divizat deschide un spațiu mai larg pentru ca Moscova să creeze "zone gri" în Atlanticul de Nord și Arctica – de la presiunea asupra infrastructurii subacvatice la incidente de navigație și demonstrații de forță, care devin mai periculoase în absența unor răspunsuri coordonate ale aliaților. Astfel, apare principala dilemă: anexarea crește libertatea SUA pe insulă, dar o ruptură transatlantică subminează condiția esențială pentru puterea arctică – reziliența rețelelor și capacitatea de a menține o prezență în timp, eficient și rentabil, în cel mai dificil teatru al geopoliticii moderne. Pe scurt, în ceea ce privește puterea brută și numărul lor, SUA și aliații săi sunt deja în urma Rusiei la capitolul capabilități arctice: Rusia are aproximativ 40 de spărgători de gheață, inclusiv 8 nucleari, în timp ce SUA au doar 2 spargători polari, principala întărire venind de la aliați: Canada (18 spargători de gheață), Finlanda (8) și Suedia (5). Totuși, în ceea ce privește senzorii, domeniul subacvatic și logistica în rețea, avantajul revine SUA și aliaților săi, datorită infrastructurii integrate din Atlanticul de Nord și rețelelor NORAD. Dacă cooperarea transatlantică este întreruptă, SUA păstrează avantajele high-tech (senzori, spațiu și domenii subacvatice), dar pierde principalul compensator – "golul de spargere a gheții", adică logistica aliată și sprijinul industrial-operațional. În acest caz, avantajul Rusiei în menținerea prezenței la suprafață în gheață (40/8 față de 2) devine mult mai decisiv pentru controlul efectiv în Arctica.