Am avut o revelație acum aproape un an pe care vreau să o împărtășesc astăzi. Era iarnă, foarte frig, și eram acasă, aprinzând lumânările așa cum fac mereu, ca să mă simt puțin mai cald și confortabil. Am observat că una dintre lumânări se topea într-un mod care, în cele din urmă, o făcea să nu mai funcționeze complet. Dacă ar continua așa, s-ar autodistruge și ar deveni inutilizabil. Așa că, fără să mă gândesc prea mult, am început să țin lumânarea în mâini cât era încă caldă, remodelând-o ușor ca să poată continua să ardă în loc să devină inutilizabilă. În timp ce făceam asta, ceva s-a declanșat brusc. Mi-am dat seama că suntem la fel ca lumânările. Cel pe care îl țineam avea nevoie de căldură, blândețe, vulnerabilitate și chiar puțin ajutor pentru a se remodela într-o formă care să-și poată susține propria arsură. Și în acel moment am înțeles că, dacă vrem să ne schimbăm în moduri care să ne facă cu adevărat mai buni, mai întâi trebuie să ne înmoaie. Dacă vrem să continuăm să trăim o viață intenționată cât mai mult timp, trebuie să ne înmuiem. Sună aproape absurd să spun că am înțeles viața printr-o lumânare, dar a devenit cu adevărat una dintre cele mai frumoase realizări pe care le-am avut vreodată. Când viața pare insuportabilă, când simți că te îneci sau te sufoci, răspunsul nu este să lupți mai tare. Este să te înmoai, să te lași în orice te face să te simți măcar puțin mai cald și să te lași pradă durerii în loc să o reziști. Lupta împotriva schimbării nu face niciodată lucrurile mai bune. Doar întinde disconfortul și durerea. Înmuierea este ceea ce ne permite să ne schimbăm fără să ne rupem