Cu cât îmbătrânesc, cu atât nostalgia mă lovește mai tare și simt mai mult responsabilitatea de a-mi învăța copiii despre istoria incredibilă pe care o păstrează această țară. Ziua Recunoștinței are un mod de a aduce în prim-plan acest sentiment. Rețetele familiare, poveștile de familie, tradițiile care au dăinuit în liniște generații îmi amintesc că cultura noastră supraviețuiește doar dacă alegem să o transmitem cu intenție. Mă gândesc adesea la momentele care ne-au format ca americani. Îmi amintesc artificiile de 4 iulie care luminau nopțile de vară, piesele de teatru școlare despre prima Zi a Recunoștinței, meciurile de baseball sub luminile puternice ale stadionului, filmele Disney în diminețile de weekend și cartierele decorate cu steaguri. Mă gândesc la poveștile despre determinarea Washingtonului, conducerea constantă a lui Lincoln și viziunea Dr. King care a mișcat o națiune. Mă gândesc la curajul soldaților care au luptat departe de casă, la puterea familiilor care și-au construit vieți din nimic și la credința pe care mulți au avut-o că munca grea poate crea un viitor mai bun. Aceste amintiri au trăit în copilăria noastră și ne-au modelat identitatea ca țară. Nu sunt lucruri mărunte. Ele sunt piesele unei povești comune care ne-au oferit un sentiment de apartenență. Dar cultura nu este garantată. Trăiește doar atunci când o învățăm, o protejăm și spunem poveștile care ne-au format. Și nu putem permite unei generații să crească crezând că America este ceva de resentiment. Le datorăm un sentiment de mândrie, o înțelegere și o legătură cu sacrificiile și speranțele care au construit această țară. De Ziua Recunoștinței aceasta, la asta m-am trezit gândindu-mă și recunoscătoare. Istoria care ne-a modelat, valorile pe care le-am moștenit și responsabilitatea pe care o purtăm de a ne asigura că următoarea generație cunoaște frumusețea țării din care provin.