Iată o rescriere mai captivantă și vie a textului: Nebuloasa Fluturelui (M2-9)Strălucesc cu adevărat stelele cel mai puternic — sau cel mai frumos — în moarte? Pentru mulți, cea mai grandioasă înflorire artistică a lor apare exact când se estompează. Stelele cu masă mică, precum Soarele nostru, nu se sting liniștit; în schimb, își dezlănțuie straturile exterioare într-un despărțire spectaculos, transformându-se în pitice albe în timp ce aruncă gaz strălucitor în spațiu. Rezultatul este adesea o nebuloasă planetară — o capodoperă cosmică care se disipează încet pe parcursul a zeci de mii de ani. Luați M2-9, uimitoarea "Nebuloasă Fluture" (cunoscută și ca Nebuloasa Twin Jet), aflată la aproximativ 2.100 de ani-lumină distanță. Surprinse aici în culori vii reprezentative de Telescopul Spațial Hubble, "aripile" sale simetrice se întind spre exterior ca o insectă cerească în zbor. În centrul său se află o pereche binară de stele, blocate într-o orbită strânsă în interiorul unui disc de gaz de aproximativ 10 ori mai lat decât traiectoria lui Pluton în jurul Soarelui. Pe măsură ce steaua muribundă își eliberează învelișul, acest disc canalizează fluxul în jeturi bipolare dramatice, modelând forma iconică a clepsidrei nebuloasei. Totuși, întreaga poveste rămâne parțial învăluită în mister: mecanismele precise care alimentează aceste forme elegante și complexitatea fizicii care modelează nebuloasele planetare continuă să-i nedumerească pe astronomi. Credit imagine: Hubble Legacy Archive / NASA / ESA — Procesare de Judy Schmidtapod.