Imaginează-ți lumina unei galaxii îndepărtate care călătorește miliarde de ani prin cosmos, doar pentru a întâlni o galaxie masivă din prim-plan care deformează însuși spațiul-timp. Această îndoire extremă — lentilă gravitațională puternică — poate răsuci acea lumină de fundal într-un cerc uimitor, aproape perfect, numit inel Einstein. Cu imagini și spectroscopie de înaltă rezoluție de ultimă generație (în special de la telescoape precum Telescopul Spațial James Webb), astronomii disecă cele mai mici distorsiuni din aceste inele cosmice. Separă cu grijă stelele vizibile strălucitoare de schela invizibilă care domină cu adevărat: materia întunecată. Rezultatul? O hartă gravitațională extrem de precisă care dezvăluie adevărata formă a halo-ului de materie întunecată, cât de concentrat central este și—cel mai intrigant—aglomerarea sa la scară mică sau "substructura". De ce contează atât de mult? Materia întunecată refuză să emită, să absoarbă sau să reflecte lumina — este complet invizibilă pentru telescoapele noastre obișnuite. Singura modalitate de a-l detecta și cartografia este prin amprentele gravitaționale. Inelele Einstein oferă una dintre cele mai pure și mai bazate pe geometrie măsurători posibile, fără presupunerile dezordonate care afectează alte metode (cum ar fi urmărirea orbitelor stelare sau a mișcărilor gazelor). Descoperirile recente arată că aceste halouri de materie întunecată nu sunt netede și uniforme, așa cum se imagina simplist odinioară. În schimb, ele sunt ciulite cu mici aglomerări și subhalouri — exact așa cum au prezis principalele simulări cosmologice bazate pe materie întunecată rece. Comparând aceste observații de lentilă cu acele simulări, oamenii de știință testează riguros natura fundamentală a materiei întunecate și fizica complexă care a modelat structura la scară largă a universului nostru de-a lungul timpului cosmic. Surse: NASA, observații ale Telescopului Spațial James Webb, publicații în Nature Astronomy și The Astrophysical Journal.