Astronomii au identificat cel mai extins sistem de jet acționat de găuri negre observat până acum, denumit Porphyrion, care se extinde pe o distanță de aproximativ 7 megaparseci (Mpc), echivalentul a aproximativ 23 de milioane de ani-lumină. Această ieșire bipolară colosală depășește recordurile anterioare, inclusiv cele ale Alcyoneus, și corespunde extinderii liniare a aproximativ 140 de galaxii din Calea Lactee plasate de la un capăt la altul. Jeturi provin dintr-o gaură neagră supermasivă aflată într-o galaxie eliptică masivă (aproximativ de 10 ori masa stelară a Căii Lactee) situată la un deplasare spre roșu corespunzător unei distanțe de luminozitate de aproximativ 7,5 miliarde de ani-lumină. Structura s-a format într-o epocă în care universul avea aproximativ 6,3 miliarde de ani (timp de privire înapoi ~7,5 Gyr), într-un mediu în care densitatea medie cosmică era de 7–15 ori mai mare decât astăzi. Porphyrion prezintă o morfologie clasică Fanaroff–Riley tip II, cu lobi bine definiți, jeturi, un nucleu compact, un punct fierbinte interior în jetul sudic și un punct fierbinte sudic exterior, posibil asociat cu refluxul. Observațiile radio la frecvențe joase (în principal de la LOFAR Two-metre Sky Survey la ~150 MHz, suplimentate de urmărire uGMRT și date LOFAR cu rezoluție mai mare) dezvăluie emisia de sincrotron de la electroni relativiști în plasma magnetizată, alimentată de nucleul galactic activ central (AGN). Puterea cinetică a jeturilor este enormă, estimată în intervalul 10^{45}–10^{47} erg s^{-1} (trilioane până la zeci de trilioane de ori luminozitatea bolometrică a Soarelui), suficientă pentru a injecta cantități uriașe de energie și câmpuri magnetice în mediul intergalactic (IGM) și în rețeaua cosmică de scară largă. Aceste ieșiri se extind mult dincolo de mediul circumgalactic al galaxiei gazdă, pătrunzând în filamente și ajungând potențial în regiuni asemănătoare vidului, unde pot încălzi gazul intergalactic, suprima fluxurile de răcire, modula ratele de formare a stelelor în structurile înconjurătoare și contribuie la magnetizarea rețelei cosmice la scară de megaparsec. Descoperirea, bazată pe o analiză sistematică a datelor LOFAR (care a catalogat peste 10.000 de surse radio extinse, inclusiv numeroase sisteme de jet uriașe), demonstrează că astfel de lungimi extreme ale jeturilor nu sunt extrem de rare și că jeturi relativiste pot menține o coerență și o colimație remarcabile pe distanțe cosmologice și prin medii mai dense din universul timpuriu, sfidând așteptările modelelor de instabilitate magnetohidrodinamică. Această descoperire implică un rol mai semnificativ pentru feedback-ul AGN prin jeturi uriașe în reglarea evoluției galaxiilor, ciclului barionului și proprietăților termice/magnetice ale IGM-ului în perioada de vârf a creșterii găurilor negre și formării structurii cosmice. Referință: Oei, M. S. S. L. și alții. Jeturi de găuri negre la scara rețelei cosmice. Nature 633, 320–326