Cu cât o persoană urcă mai sus, cu atât este mai ușor să se încurce. Mulți oameni cred că urcatul este ambiție și dorință, dar ceea ce îi împinge cu adevărat pe oameni este de fapt refuzul. Când stai cu adevărat la o anumită înălțime, această energie dispare treptat, dar nu știi unde să lucrezi. Așa că de fiecare dată când întâlnesc pe cineva care este la fel ca mine atunci, plin de tenacitate și care refuză să-mi plece capul, sunt mereu dispus să dau o mână de ajutor. Aceasta nu este doar o amintire a vechiului meu eu, ci și o transmisie tăcută – predarea luminii pe care o speram atunci și scurtăturile pe care voiam să le iau către el. Această chestiune nu este foarte nobilă, dar mă face să mă simt liniștit, pentru că este o confirmare a existenței mele, o afirmare a călătoriei trecute și o auto-consistență și sublimare a tărâmului spiritual. Să-l văd cum urcă cu entuziasmul pe care îl aveam odată, a fost ca și cum aș fi dat vieții mele un sens mai lung, adică o împlinire de sine dincolo de utilitarism.