Soldații de stânga demoralizați răspund cu patos, nu cu logos. Lumea lor sosește pre-interpretată printr-un scenariu de rupere și reparare: un sistem fals opresiv și slugii săi, victime marginalizate pe nedrept și un ales luminat care este "trezit" și, prin urmare, obligat să "facă treaba" și să demonteze centrul. În acest context, trauma devine atât credențialul pentru cine este autentic, cât și liantul care ține grupul unit. Sentimentul devine dovadă. Durerea devine autoritate. De aceea scanează traume și le execută: semnalează apartenența, impune rangul, controlează limitele și alimentează mașina indignării. Și aceeași logică a traumei este folosită pentru coeziunea grupului: stârnește suferință, oferă sens și comunitate, leagă oamenii printr-un cerc vicios de legătură traumică, apoi transformă acea loialitate ca activism obligatoriu, cu disidența tratată ca erezie, iar compromisul ca complicitate. În ansamblu, acestea se transformă în indignarea de masă destabilizatoare pe care o vedeți aici.