Comunismul este o societate în care producția te face suspicios, iar nevoia te face virtuos. Cu cât creezi mai mult, cu atât ești mai acuzat de exploatare. Cu cât îți lipsește mai mult, cu atât ești tratat mai mult ca având drepturi morale la ceea ce au câștigat alții. Bogăția este tratată ca dovadă a vinovăției, în timp ce nevoia este tratată ca o revendicare morală asupra vieții altora. În acel sistem, competența nu este admirată, ci țintită. Independența nu este sărbătorită, este condamnată ca fiind egoistă. Individul productiv devine o problemă de gestionat, impozitat, reglementat sau sacrificat "pentru binele mai mare". Între timp, dependența este ridicată la rangul de virtute, pentru că nevoia este singurul statut care oferă imunitate morală. Dacă nu ești un parazit victimizat, ești un răufăcător de sacrificat. Dacă refuzi să joci rolul victimei, ești acuzat de cruzime. Dacă reușești, ți se spune că succesul tău este furat. Sistemul nu poate tolera indivizi autodirijați, autosusținători, pentru că existența lor expune minciuna conform căreia nevoia creează drepturi. Asta nu e o eroare. Este nucleul moral al sistemului. Comunismul nu urmărește să elimine sărăcia prin crearea de producători. Scopul său este de a elimina producătorii prin moralizarea sărăciei. Rezultatul nu este egalitatea, ci o cursă spre fund impusă prin vinovăție, constrângere și distrugerea lentă a mândriei, responsabilității și realizărilor câștigate.