Cultura modernă presupune în tăcere că excelența este suma disciplinei, eficienței și competenței. Dacă asta ar fi fost adevărat, atunci istoria ar fi plină de legende despre administratori: oameni care au menținut imperiile în funcțiune, au rezolvat probleme, au pus în aplicare planuri și au ținut totul laolaltă doar prin fiabilitate pură. Dar nu este. Aceste vieți se termină la fel: un proiect final finalizat, o scurtă aplauză și o dispariție rapidă în memorie. Între timp, Alexandru cel Mare a murit la treizeci și trei de ani, iar lumea a început imediat să spună povești despre el. Povești atât de ciudate și extravagante încât cititorii moderni le consideră fantezie: Alexandru ridicându-se spre cer, vorbind cu copacii profetici și zărind structura cosmosului. De ce el? De ce nu nenumărații bărbați disciplinați și inteligenți care au construit sistemele folosite de Alexander? Aici mintea modernă ezită. Pentru că răspunsul la această întrebare ne obligă să confruntăm ceva la care rar ne gândim acum. Ce este cu adevărat o legendă și de ce am încetat să le mai citim. În acest eseu analizăm legendele care îl înconjoară pe Alexandru nu pentru a-i analiza viața, ci pentru a înțelege ceva mai larg: De ce apar legendele și ce adevăr am uitat pentru că nu le mai citim? Continuă să citești articolul mai jos 👇