Un restaurant aglomerat, o sală de mese zgomotoasă și o neînțelegere inocentă s-au transformat într-un fel de masă despre care voi fi tachinat pentru totdeauna. Am intrat flămând, genul de foame în care nu citești meniurile, le scanezi. Chelnerița a venit, veselă și încrezătoare, și m-a întrebat ce vreau. Am văzut "Beef Plate" pe panoul din spatele ei și am zis: "Acela. Carnea de vită." Ea a dat din cap, a notat și a dispărut în bucătărie. Fără avertisment. Nicio sprânceană ridicată. Niciun indiciu blând că urmează să iau o decizie de viață pe care să o regret. Când a sosit farfuria, arăta perfect. Mirosea... respectabil. Am luat o mușcătură. Gustul m-a lovit ca o strângere de mână politicoasă. Textura era apropiată, dar nu suficient. Avea gustul verișoarei optimiste a lui Beef, cea care se străduiește din greu, dar pur și simplu nu e făcută pentru afacerea familiei. Am verificat din nou meniul. "Carne de vită pe bază de plante, semnătura noastră sustenabilă." Inima mi s-a strâns. Am regretat enorm. Chelnerul a trecut pe lângă mine, mi-a văzut expresia și a spus: "Oh! Prima dată încerci opțiunea pe bază de plante?" Am dat din cap, mestecând încet, ca un bărbat care reflectă asupra fiecărei decizii care l-a adus în acest moment. Ea s-a oferit să-mi aducă carnea adevărată, dar mândria e un lucru puternic. Am terminat carnea de vită pe bază de plante din încăpățânare pură, fiecare mușcătură fiind un memento să citesc meniurile mai atent. Acum, de fiecare dată când intru în acel restaurant, personalul mă salută cu aceeași replică: "Rămâi la clasicul beef azi?" Și întotdeauna, mereu verific meniul de două ori.