Resping minciuna conform căreia valoarea se găsește doar acolo unde banii se schimbă sau urmează aplauze. Resping minciuna că o femeie trebuie să fie lizibilă public pentru a avea sens. Resping minciuna conform căreia grija, frumusețea, ordinea, hrana și continuitatea sunt "muncă invizibilă" doar pentru că nu pot fi monetizate fără a fi degradate. Casa este cea mai mică unitate a civilizației. Ce se întâmplă în interiorul ei determină dacă o cultură supraviețuiește. Am ales gospodăria pentru că înțeleg cauza și efectul. Pentru că știu că copiii nu se cresc singuri, căsătoriile nu se susțin singure, oamenii nu devin buni fără responsabilitate, iar societățile nu rezistă fără femei dispuse să lege generațiile împreună cu mâinile, atenția și prezența lor. O gospodină modelează timpul. Ea stabilește ritmuri, creează amintiri și stabilizează viața astfel încât alții să își poată asuma riscuri, să construiască și să îndure greutățile. Ea absoarbe haosul astfel încât copiii să poată crește fără frică, iar bărbații să poată duce povara fără să se prăbușească. Nu fac gospodărie pentru că nu pot face altceva. Fac o casă pentru că sunt capabilă de asta. Pregătesc mese care vor fi uitate, dar corpuri care vor dăinui. Curăț mizeriile care vor reveni mâine pentru că dragostea este repetitivă. Investesc în oameni care nu mă pot răsplăti pentru că așa funcționează civilizația. Plantez copaci la umbră sub care poate nu voi sta niciodată. Nu aștept să "mă găsesc pe mine însămi". Creez ceva de care merită să aparțin. Să numească lumea asta regresiv, plictisitor sau naiv. Aceeași lume nu poate susține familiile, nu poate crește copii fără a externaliza iubirea, nu poate explica de ce toată lumea este anxioasă, medicamentată și singură. Știu de ce. Casele au fost abandonate. Femeile au fost mințite. Și cineva trebuie să repare pagubele.