Pentru artiștii care nu s-au simțit niciodată văzuți sau apreciați: înțeleg. Am trecut și eu prin asta. Își asumă riscuri, merge în direcții unice, încercă să facă ceva diferit, toate pentru a exista o adevărată excentrivă. E groaznic. Dar promit că nu e degeaba. De fiecare dată când creezi artă, pe de o parte deschizi valva și lași o porțiune de spațiu care altfel îți umplea mintea - să fie eliberată, iar pe de altă parte - reziduurile și rienele rămase servesc drept intersecții între inspirație, experiență și lecții. Îți sculptezi vocea, subconștient. Nu vocea pe care încerci activ să o arăți. Nu imediat. Dar adevărata ta voce. Devine îmbătrânită. Devine experimentat. Devine înțelept. Deci, da, timpul ar putea trece și lucrările tale s-ar putea să nu vadă pereții galeriei la care te așteptai la lansare... Dar în fiecare moment în care creezi, devii - pas cu pas - artistul. Nu cel pe care îl vezi ca dorind să fii, ci cel care chiar este. Cred că atunci când acel artist începe să preia controlul – atunci oamenii încep să vadă rezultatele.