În ultimele săptămâni, au apărut mai multe dispute de mare profil între echipe și investitori: cereri de rambursare pentru instrumente tratate istoric ca capital la risc, clauze de încetare legate de termene fixe de lansare, SAFE-uri combinate cu aranjamente de consultanță sau comisioane pentru a rezolva nepotrivirea de evaluare, structuri de blocare care generează termene diferite de lichiditate pentru părți diferite etc. La prima vedere, fiecare incident pare o controversă izolată. Investitori diferiți, proiecte diferite, contexte diferite. Dar dacă te îndepărtezi chiar și puțin, toate indică aceeași prăbușire structurală: sistemele noastre de stimulente nu mai sunt aliniate cu realitatea economică a pieței în care operăm. Acesta este unul dintre acele momente în care gândirea bazată pe principii de bază devine utilă. Dacă elimini personalitățile, capturile de ecran și ciclurile de indignare de pe rețelele sociale, rămâi cu o observație simplă: fiecare participant la ecosistem optimizează rațional pentru propria supraviețuire într-un sistem condus în principal de interes personal și foarte puține reguli. Aceasta nu este o poveste despre actori "buni" sau "răi". Este o poveste despre stimulente. Proiectele acționează așa cum obișnuiesc fondatorii în piețele bear: protejând pista, amânând lansările până la atingerea anumitor repere, alocând cu prudență capitalul și încercând să nu cedeze întregul cap table în acest proces. Investitorii își fac și ei treaba: reduc riscurile, caută protecție și încearcă să reducă decalajul dintre evaluările plătite și cele pe care piața este acum dispusă să le recunoască. Bursele și market makerii au grijă de ei înșiși: evaluează riscurile, se protejează împotriva volatilității și reduc riscurile ori de câte ori este posibil. Retailul reacționează așa cum o face de obicei: operând adesea cu mai puține informații și mai multă expunere decât participanții instituționali. Niciunul dintre aceste comportamente nu este irațional. Dacă e ceva, partea surprinzătoare este cât de mult au rezistat vechile structuri. SAFE-ul, SAFT-ul, acordul consultativ, blocarea, chiar și ideea unui TGE ca un "eveniment" discret, nu ca un continuum în mai multe etape – toate acestea au apărut dintr-un model specific de lansare, dezvoltare și câștig utilizatori proiectelor. Acest model presupunea trei lucruri: încredere, viteză și lichiditate. Astăzi, toate trei sunt mult mai constrânse decât au fost imaginate acele șabloane. Așadar, ceea ce vedem acum este mai puțin un eșec moral și mai mult un eșec de coordonare. O prăbușire a teoriei jocului într-un sistem care a trecut discret în modul supraviețuire. Iar când se întâmplă asta, vina este cea mai ușoară, dar cea mai puțin interesantă lentilă. Întrebarea mai utilă pentru oricine construiește pe termen lung în acest domeniu este: Ce stimulente au produs aceste comportamente și cum le putem redesena astfel încât niciun partid să nu se simtă obligat să schimbe încrederea pe termen lung pentru supraviețuirea pe termen scurt? Până nu vom relua onest această întrebare, aceste dispute nu vor fi excepții. Vor fi semnale care indică o industrie care a fost întârziată de o reproiectare structurală.